Autor: Rainbow Rowell
Gen: YA, Romance
Limba originală: engleză (US)
Anul apariției: 2013
Pagini: 357
Editură: Editura ART (imposibil, nu?)
Plot: Two misfits.
One extraordinary love.
Eleanor... Red hair, wrong clothes. Standing behind him until he turns his head. Lying beside him until he wakes up. Making everyone else seem drabber and flatter and never good enough...Eleanor.
Park... He knows she'll love a song before he plays it for her. He laughs at her jokes before she ever gets to the punch line. There's a place on his chest, just below his throat, that makes her want to keep promises...Park.
Set over the course of one school year, this is the story of two star-crossed sixteen-year-olds—smart enough to know that first love almost never lasts, but brave and desperate enough to try.
*
Păi.
Adevărul e că nu prea avusesem de gând să fac recenzie la cartea asta, mai ales fiindcă sunt o groază de recenzii în România despre ea.
De fapt, nici de citit nu aș fi citit-o prea curând, dacă nu mi-ar fi sărit în ochi la târgul de Duminică din Brașov. Așa ocazie nu se ratează.
În primul rând, vreau să vă spun că Eleanor & Park e probabil unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-a întâmplat vreodată. Totuși îmi pare rău că am cumpărat-o. Am citit-o de două ori într-o singură zi și azi aproape că am terminat-o de citit pentru a treia oară, și totuși nu mă pot sătura de ea. De fiecare dată descopăr ceva nou, văd lucrurile cu alți ochi. Probabil sunt o bibliomană ciudată și obsedată care se atașează prea mult de unele cărți, dar asta nu e doar din vina mea. Rainbow a descris lucrurile într-un mod atât de realist, atât de apropiat de personaje și lumea în care trăiesc ei, că nu ai cum să nu te gândești la ei ca la niște persoane reale.
Asta e una dintre cele mai bune părți ale romanului. Că totul e atât de real. Cartea asta se apropie de tine tocmai prin faptul că personajele nu sunt perfecte. Nu arată perfect, nu au o viață perfectă, nu se comportă mereu exemplar. Sunt ciudați, au o groază de defecte, se comportă adesea stângaci sau spun lucruri aiurea, dar nu ai cum să nu-i iubești.
În general, atunci când citesc o carte, adolescenții încearcă să se comporte și să arate la fel ca personajele, în loc să se regăsească în ele. Aproape întotdeauna fata cu un corp perfect, cu talia subțire, cu o ținută impecabilă, cu o casă grozavă și plăcută de toată lumea sau aproape toată lumea, în afară de antagonist. Băiatul misterios și înalt, cu șase pătrățele pe abdomen, cu mușchi și, desigur, foarte șarmant și cuceritor.
Regula asta se repetă aproape de fiecare dată. Și nu mă refer doar la fanfic-uri, mă refer la aproape toate cărțile pentru adolescenți.
Eleanor & Park este diferită, și poate că asta o face atât de specială.
Eleanor se întoarce să locuiască în Omaha, într-o casă micuță cu mama ei, cei patru frați mai mici și tatăl ei vitreg, Richie, după ce acesta a alungat-o de acasă timp de un an. În autobuzul care duce spre școală, Eleanor este batjocorită din cauza faptului că e puțin mai plinuță decât celelalte fete, părul roșu și cârlionțat nu îi stă niciodată așa cum trebuie și fiindcă are gusturi ciudate atunci când vine vorba de haine.
Park e un tip pe jumătate asiatic, introvertit, care nu își dorește decât ca ceilalți să-l lase în pace și să asculte punk la Walkman-ul lui în tip ce citește benzi desenate.
În ziua aceea, fără să o cunoască, o urăște pe Eleanor la fel de mult ca toți cei de acolo și faptul că îi cedează scaunul lui nici măcar nu mai e un gest de politețe, după ce îi vorbește urât.
Eleanor se resemnase cu viața ei îngrozitoare, cu felul în care arată, cu tatăl ei vitreg care îi distrusese viața, cu situația lor financiară și cu faptul că nimeni nu avea cum să o placă în acel liceu.
Park are o groază de probleme, cu toate că viața lui era aparent „perfectă”, și abia reușește să se scape pe sine de jignirile fițoșilor precum Tina și Steve, de ce ar mai ajuta și pe alții? Timp de o perioadă, încearcă să o ignore pe Eleanor cât poatea de mult, chiar dacă ea îl ignoră pe el de două ori mai mult.
Asta până când își dă seama că e penibil să stea timp de o oră pe zi lângă o persoană fără să spună niciunul nimic, mai ales că știa că ea citea benzile desenate o dată cu el.
Este interesant felul în care de la doi străini care se ignorau complet ajung să se înțeleagă atât de bine, ajung să se cunoască la fel de bine ca pe ei înșiși și să nu mai poată dormi noapte din cauză că se gândesc unul la celălalt.
Acțiunea are loc între anii 1986-1987 și lucrul ăsta stă la baza întregii cărți, de fapt. Dacă s-ar fi petrecut în prezent, n-ar mai fi avut niciun farmec.
În ziua de azi nimeni nu mai ascultă muzică la Walkman, ci la mp3 player.
În ziua de azi nimeni nu-și mai împrumută casete cu The Smiths, și le trimit direct unul altuia prin bluetooth.
În ziua de azi nimeni nu mai merge cu autobuzul la școală, toată lumea e suficient de bogată cât să-și cumpere o mașină.
În ziua de azi, poți să-i trimiți toată ziua mesaje iubitului/ iubitei.
Eleanor și Park nu puteau vorbi unul cu celălalt decât în autobuz și poate și la școală, la început. De aceea prețuiau atât de mult momentele acelea.
Iubirea lor era atât de sinceră, încât le ajungea simplul fapt că-și atingeau mâinile sau că stăteau unul lângă celălalt. Astăzi, dacă după două-trei luni nu vrei să-l lași pe iubitul tău să ți-o tragă, ești ciudată. Park nici măcar nu se gândise la așa ceva. Se comporta cu fiecare părticică din corpul ei ca și cum ar fi fost ceva special, nu ca și cu un obiect, așa cum se întâmplă de obicei. În schimb, Eleanor l-ar fi lăsat să facă orice ar fi vrut, pentru că atunci când era cu Park, simțea că nimic nu era rușinos. Relația dintre Eleanor și Park este definiția iubirii pure, care nu ține cont de aspect sau împrejurimi, și de care nu te poți plictisi așa, dintr-o dată. E genul de iubire care nu trece niciodată.
Nu o să vă ascund faptul că am plâns la final. Muuuuuult de tot. Bine, am plâns și pe parcursul cărții, dar nu așa mult cum am plâns la sfârșit. Faza e că partea a treia nici măcar nu e tristă, dar eu începusem oricum să plâng dinainte de epilog.
Așa că nu disperați, oameni buni, și gândiți-vă la partea bună. Nu vă zic care e partea bună, o să vă dați voi seama.
V-am dat cam multe spoilere, dar asta e. Trebuia să mă descarc puțin. Oricum, nu vă zic ce se întâmplă și la final, aș fi o persoană chiar nașpa.
În plus, după ce am citit 3628528 de interviuri cu Rainbow Rowell, am aflat și eu că autoarea are de gând să scrie o continuare la Eleanor & Park. Nu se știe când, dar probabil nu mai durează mult, la cât de repede scrie ea o carte.
Cam asta e. Nu știu dacă v-am convins sau ceva, vreau doar să o cumpărați și să o citiți ca să nu fiu singura care moare aici de ciudă. Dacă eu zic că n-o să regretați, atunci așa e :))
*
„Ești persoana mea preferată. Dintre toate persoanele, din toate timpurile, tu ești preferata mea.”
„Auzindu-l, Eleanor a zâmbit din toată inima. Întotdeauna când o vedea zâmbind, ceva se rupea în el. Întotdeauna.”
„Eleanor avea dreptate: nu era drăguță. Arăta ca o operă de artă, iar arta nu trebuie să fie drăguță; trebuie să te facă să simți ceva.”
„- Nimic din ce a fost înainte de tine n-a fost important, a zis el. Și nici nu-mi pot imagina să mai fie cineva după tine.
- Nu, a spus ea dând din cap dezaprobator.
- Ce?
- Nu vorbi despre după...
- Voiam doar să zic că... mi-aș dori să fiu și ultimul tău sărut... Sună rău, ca o amenințare sau ceva... Dar ce vreau să spun e că tu ești... nu vreau să mai fiu cu altcineva.
- Nu...
Nu voia să-l audă vorbind așa. Își dorise să-l facă să vorbească, dar nu voise să se ajungă atât de departe.
- Eleanor...
- Nu vreau să mă gândesc la ce o să fie „după”, a zis ea.
- Asta și spun, poate că nu o să existe un „după”.
- Sigur că o să existe, a zis ea și și-a pus palmele pe pieptul lui, ca să-l țină la distanță. Adică... Doamne, sigur că o să existe. Nu-i ca și cum o să ne căsătorim, Park.
- Nu chiar acum.
- Termină... a spus Eleanor; încerca să-și dea ochii peste cap, dar o durea.
- Nu te cer în căsătorie în momentul ăsta. Spun doar că... te iubesc. Și nu-mi imaginez cum ar fi să...
Eleanor plângea. Acum îi era mai greu să se certe cu el.
- Dar ai doisprezece ani.
- Am șaisprezece... a zis el. Bono avea cincisprezece când a cunoscut-o pe soția lui, Robert Smith avea paisprezece...
- Romeo, scump Romeo...
- Nu-i chiar așa, Eleanor, și știi și tu.
O ținea strâns. Îi vorbea foarte serios acum.
- Nu avem niciun motiv să credem că n-o să ne mai iubim. Și avem toate motivele să credem că o să continuăm să ne iubim.
„Nu ți-am spus niciodată că te iubesc”, s-a gândit Eleanor.
Și după ce-a sărutat-o, ea și-a ținut mâinile pe pieptul lui.”
„Nimic nu era murdar. Cu Park.
Nimic nu era rușinos.
Pentru că Park era soarele iar asta era singura explicație la care se putea gândi.”
„Dacă nu-ți poți salva singură viața, mai merită s-o salvezi?”
