cioburile unui suflet spart

Ceea ce e scris mai jos este probabil cel mai deep lucru scris vreodată de mine. Și nu, nu are nicio legătură cu ziua îndrăgostiților sau alte rahaturi, pur și simplu acum mi-a venit inspirația. 

Mă uit la mine și îmi dau seama că nu mă cunosc nici pe jumătate. Mă uit la tine și-mi dau seama că te cunosc mai bine decât mă cunosc pe mine, doar că știu că asta nu înseamnă nimic, știu că ceea ce cunosc eu din tine nu e nici măcar jumătate din ceea ce ești tu cu adevărat. Suntem jumătăți, doar jumătăți ce nu se vor întregi niciodată. Suntem niște bucăți rupte dintr-un întreg, sortite să ne trăim viața încercând să înțelegem ce suntem de fapt. Să înțelegem că, deși suntem niște bucăți, suntem mai mult decât niște bucăți.

Odată mi-ai spus așa: că suntem pe lumea astea pentru puțin timp, și că scopul nostru aici nu e să cunoaștem cât mai bine lumea din jur, ci să ne cunoaștem cât mai bine pe noi înșine. Mi-ai spus că asta e cea mai lungă și cea mai grea călătorie, cea dinăuntrul nostru, pentru a ne descoperi pe noi înșine cu adevărat, și că lumea din jur doar ne ajută în călătoria noastră, ea nefiind călătoria.

Probabil că ai dreptate, la fel cum ai mereu, indiferent cât de mulți ți-ar spune că nu ai; dacă e așa, asta înseamnă că și eu am dreptate, atunci când mă gândesc că singurul mod prin care mă pot descoperi pe mine e să te descopăr mai întâi pe tine, cel puțin atât cât e posibil pentru un suflet ce nu parcurge călătoria asta în trupul tău și care nu simte cu inima ta, ci cu a sa. Dar tu nu ești doar un mod prin care mă pot descoperi pe mine. Tu ești însăși calea către mine.

Dacă într-o zi o să vii la mine și o să-mi spui că totul a fost o minciună, că de fapt nu știu nimic despre tine, călătoria mea va lua sfârșit. M-aș bloca pe drum, iar drumul s-ar evapora, pur și simplu, golindu-mă pe dinăuntru. Și în fiecare seară, când pun capul pe pernă, mă gândesc la asta, dar nu mă gândesc ca la ceva imposibil, ci ca la ceva ce se poate preschimba din teamă în realitate cât ai clipi. Și dacă ăsta ar fi adevărul, dacă tot ceea ce credeam că știu despre tine s-ar dovedi a fi egal cu zero, tot nu te-aș putea urî; te-aș lua de mână și am merge amândoi într-o altă lume, departe de realitatea asta difuză și conceptuală. Cine spune că realitatea nu poate fi  și acolo unde îți este bine? Cine spune că, dacă ne-am săturat de realitatea asta, nu putem invada într-alta, tot atât de reală ca și cea în care trăim acum?

Dar în fiecare dimineață, îmi dau seama că asta nu se va întâmpla niciodată, cel puțin nu așa cum cred eu. Dacă știu un singur adevăr despre tine, atunci acela e că tu poți minți întreaga lume, în afara mea și a ta.

Mă uit în ochii tăi și văd marea, cu toate că nu sunt albaștri. Mă uit din nou la ei, și văd cerul acoperit de stele, cu toate că nu sunt negri. Mă uit la ei și văd toți munții și toate pădurile, păduri cutreierate de noi doi sau nu, deși nu sunt verzi.

Mă uit la ei și văd tot ceea ce ai văzut tu vreodată, înăuntrul sau în afara ta. Văd în ei tot ceea iubești pe lumea asta, oricât de mult ai disprețui stadiul în care a ajuns. Mă uit în ei și văd întreaga lume, cât de mare este ea. Doar că nu lumea lor, ci lumea mea. Lumea noastră.

Nu sunt sigur de ceea ce simt acum, nu am mai simțit niciodată ceva asemănător și nici nu am mai auzit pe cineva care să fi simțit ceea ce simt eu acum, nici măcar pe aproape.

Înainte nu îmi puteam da seama nici dacă sunt îndrăgostit de tine, nici dacă te iubesc. Serios că nu. Nu am iubit nimic niciodată, nici măcar atunci când sufletul meu era capabil de așa ceva. Lumea asta m-a scârbit dintotdeauna și dintotdeauna am disprețuit rasa umană. Nu știu dacă îi urăsc, nu mă prea pricep la sentimente, dar nu cred asta. Cel puțin, nu o urăsc în întregime. Nu aș putea, pentru că tu faci parte din ea. Dacă ar veni într-un final apocalipsa și ar distruge specia asta de mamifere prea puțin evoluate ce se autointitulează oameni, tu ești singura care ar trebui să supraviețuiască și să o ia de la capăt, să facă lumea asta un loc mai bun. Oricum asta faci în fiecare zi, dar așa chiar ai avea o șansă să schimbi ceva. Ți-ai putea îndeplini menirea, în sfârșit. Să schimbi mai mult decât lumea mea.

Înainte nu îmi puteam da seama nici dacă sunt îndrăgostit de tine, nici dacă te iubesc. Dar acum știu. Nu simt nici una, nici alta față de tine, dar știu că simt ceva, ceva mult mai puternic de atât, ceva ce nu se rezumă la un singur cuvânt. Nu se rezumă nici la o carte întreagă. Cuvintele contează prea puțin, acum, mai puțin decât au contat vreodată.

Unii cred că ești frumoasă, alții cred opusul. Dar se înșeală și unii, și alții. Căci tu nu ești nici frumoasă, nu ești nici urâtă. Îți văd rușinea și repulsia în privire, ești complexată de aspectul tău adeseori, crezi că ai prea multe defecte. Dar tu ești, de fapt, exact ceea ce ar trebui să fii. Mă uit la tine, la ochii tăi, la buzele tale, la pielea ta, și îmi dau seama că nu există trup care ți s-ar fi putut potrivi mai bine; ești o capodoperă neînțeleasă, sculptată de cel mai neînțeles artist, și mereu ai fost așa. Nu trebuie să te schimbi pentru lume, ea trebuie să se schimbe pentru tine. Să înțeleagă că există ființe, asemenea ție, care sunt mai mult decât ceea pot ei vedea. Iar tu, tu ești o creatură mistică, ești o explozie solară, un amalgan de trăiri și sentimente sacre, toate contopite într-un corp ce nu ne lasă pe noi, oamenii de rând, să le vedem.

Ești o constelație văzută numai de cei care știu unde să se uite, iar stelele tale le vorbesc numai celor care știu să asculte; spunându-și fiecare în parte povestea, destăinuindu-și motivul pentru care încă mai luminează, confesându-și secretele și durerile. Și atâta timp cât stelele tale vor continua să lumineze, tu vei rămâne în viață. Vei rămâne aici, blestemată să trăiești o viață de muritor, până când ultima ta stea se va stinge.

Stau și mă-ntreb adeseori: de ce tocmai pe mine? Dintre toți oamenii de pe lumea asta, de ce am fost tocmai eu damnat să te am? Meriți mai mult, meriți pe cineva care să îți dea ceea ce îmi dai și tu mie. Meriți pe cineva care să te facă să simți la fel de intens cum mă faci tu pe mine să simt. Eu ți-am oferit tot ce am. Știu că nu este suficient, doar că inima mea înghețată nu e capabilă de mai mult. Uneori îmi pare rău pentru ceea ce sunt, îmi pare rău că nu sunt mai bun de-atât, că nu pot mai mult de-atât; dar apoi îmi dau seama că dacă nu aș fi fost ceea ce sunt acum, tu nu mi-ai mai tulbura existența așa cum o faci acum.

Și cu toate astea, cu toate că eu nu sunt destul, și cu toate că tu ești prea mult, m-ai ales pe mine. M-ai ales să fiu cel care te descoperă, enigmă imposibilă, să fiu cel care le află povestea stelelor tale, cel ce se scufundă în valurile învolburate din oceanul ființei tale. Mi-ai dat dreptul să-ți ascult aberațiile și teoriile nebunești, dar care în mintea noastră capătă sens. M-ai lăsat să îți văd zâmbetul: cel mâhnit, cel fericit, cel nostalgic. Iar eu am fost scăparea ta. Te-am lăsat să urli de furie și durere, te-am lăsat să-mi urli în brațe, te-am lăsat să îți alungi emoțiile pe care le-ai ținut în tine atâta amar de vreme, și te-am ținut strâns, să nu cazi în prăpastie ca și mine. Te-am lăsat să-mi plângi râuri, cascade de lacrimi cu obrazul sprijinit de umărul meu, iar eu te-am sărutat pe frunte și ți-am spus ceea ce trebuia să auzi, nu ceea ce ai fi vrut să auzi, pentru că întunericul din mine nu m-a lăsat niciodată să spun ceea ce vrea lumea să audă, ci ceea ce trebuie să audă: adevărul, pur și necenzurat. Iar tu, în loc să mă urăști ca restul lumii pentru ceea ce sunt, îmi zici de fiecare dată cât de multă nevoie ai să-ți spună cineva ceea ce trebuie să auzi; că într-o mare de minciuni, eu sunt singura ta picătură de adevăr.

Sufletul meu este rece, ființa mea emană numai întuneric, iar întunericul meu e mai adânc decât cea mai adâncă apă. Și tu ai întunericul tău, la fel de adânc, la fel de rece, numai că al tău e presărat cu lumină. Sufletul tău e un paradox inexplicabil, o pânză vopsită în două culori, alb și negru: o culoare o acoperă pe cealaltă, și totuși le poți distinge pe amândouă, ca și cum ar fi din sticlă.

Nu știu ce ai văzut la mine și la întunericul meu opac, când al tău e mai luminos decât o mie de stele. Și nu știu nici de ce te-am lăsat să te apropii de mine și de întunericul meu, când ăsta a fost singurul lucru care mă proteja de lumea asta fără scrupule. Nu știu. Poate că fiecare om are nevoie de câte o stea pe pânza lui, oricât de mare ar fi întunericul, oricât de putredă i-ar fi inima. Poate că am vrut ca tu să îți împarți stelele cu mine, să-mi luminezi și mie întunericul, iar eu să ți-l întunec mai tare pe-al tău. 

Și totuși, nu știu. Dintre toate misterele tale, ăsta mă răscolește cel mai mult.